Carlita & Ianis Tech

POVESTEA MEA

De la Vulcan, Valea Jiului, la Inteligența Artificială.

O vale de mineri, un deget pus pe hartă, cinci lei și o întoarcere la școală la 35 de ani. Dovada că niciodată nu e prea târziu să înveți ceva nou.

Carla
Fetița cu dungi de cărbune

Capitolul 1

Fetița cu dungi de cărbune

De unde a început totul

M-am născut în 1989, în Vulcan, în Valea Jiului, într-o familie de mineri.

Când mă gândesc la copilărie, nu-mi amintesc doar lucrurile grele. Îmi amintesc Valea Jiului așa cum am trăit-o eu.

Îmi amintesc mineradele și cum mama se certa cu tata să nu plece la București. Îmi amintesc cum mergeam cu prietenii să ne scăldăm în Jiu și ieșeam din apă cu dungi negre de cărbune pe noi. Practic, după baie eram mai murdari decât înainte. :))

Îmi amintesc dealurile pe care mă ducea bunica, pârâul în care mă jucam cu broaștele, măcrișul pe care îl mâncam direct de pe deal și merele pădurețe.

Îmi amintesc eclipsa de soare și bucata de sticlă afumată prin care încercam să o vedem. Îmi amintesc cât de fericită eram când aveam părul făcut în codițe și la televizor cântau fetele de la A.S.I.A.

Părinții mei lucrau în minerit, dar asta nu însemna că aveam bani. Tata era alcoolic, iar eu am crescut într-o familie săracă. Mai târziu, tata a dispărut din viața noastră și, odată cu clasa a VI-a, pentru mine a început practic o altă viață.

Dar când mă uit în urmă, înțeleg ceva despre mama pe care probabil nu îl înțelegeam atunci.

Deși nu aveam bani, mama mă trimitea în excursii și tabere ori de câte ori putea. Voia să văd România așa cum și-ar fi dorit și ea să o vadă.

Am văzut barajul de la Drobeta-Turnu Severin, pana la Cetatea Alba Carolina și multe alte locuri în care, ani mai târziu, m-am întors cu propriii mei copii.

Cred că acolo a început curiozitatea mea pentru lume.

Primul meu contact cu tehnologia

Și undeva prin perioada aceea mama auzise că „informatica este de viitor”.

Nu știu exact cine i-a spus sau de unde a auzit. Dar a luat ideea foarte în serios.

Așa că, încă din școala generală, m-a trimis la cursuri de calculatoare.

Una dintre primele mele amintiri legate de un computer este că încercam să colorez o căsuță în Paint.

Primul meu calculator acasă l-am avut abia pe la varsta de 14 ani.

Și trebuie să recunosc ceva: nu am devenit copilul acela care desfăcea calculatorul să vadă ce este înăuntru și nici nu eram interesată să învăț cum se instalează Windows.

Eu voiam să folosesc tehnologia.

M-am acomodat foarte repede cu mIRC, Yahoo! Messenger, Media Player și, bineînțeles, favoritul meu dintotdeauna: Need for Speed.

Mă fascinau mașinile, filmele noi, muzica și tot ce venea din afara României. Voiam să știu ce se întâmplă în UK și SUA, ce muzică apăruse și ce făceau celebritățile despre care citeam.

Chiar și engleza am început să o învăț prin muzică.

Aveam un caiet în care scriam versurile pieselor de top exact așa cum credeam eu că le aud în engleză. Nu vreau să știu ce engleză inventasem în caietul acela. :))

Colecționam revista Cool Girl, iar pereții camerei mele erau plini de postere pe care, evident, le îndrăgeam foarte tare.

Tehnologia nu era pentru mine un subiect de studiu.

Era o fereastră către o lume mult mai mare decât cea în care crescusem.

Informatica- și facultatea pe care n-am ales-o din pasiune

La școală învățam bine, iar matematica era una dintre materiile la care mă descurcam cel mai bine. Așa am ajuns să aleg un liceu cu profil de informatică și am avut norocul să intru la unul dintre cele mai bune licee din zonă.

Și chiar și astăzi mă bucur când văd copii care își încep drumul acolo.

Dar, ironic, după liceul de informatică, visul meu nu era să studiez Computer Science.

Eu voiam Psihologie, la Cluj. Mă fascina cât de complex este creierul uman și cât de diferiți suntem fiecare. Mereu am simțit că vreau să-i ajut pe alții și întotdeauna am avut o intuiție care nu m-a dezamăgit.

Și de ce Cluj? M-am interesat de programul lor și mi-a plăcut că se începea cu multă practică. Apoi, se spunea că ești bine primit în Cluj dacă ești unguroaică- iar eu, deși nu știu o boabă de ungurește, port sângele unguresc al tatălui meu. Numele meu de atunci era Zilahi, iar culoarea părului și a pielii nu mă dădeau de gol. Și, ca să fiu sinceră, nici nu m-a atras vreodată nebunia orașelor mari.

Eram tânără. În mintea mea exista facultatea din Cluj, dar nu prea existau întrebările practice: unde voi locui, din ce voi trăi, ce voi mânca?

Mama și mătușa mea gândeau ceva mai realist decât mine.

M-au convins să rămân în Valea Jiului și, pentru că terminasem liceul și luasem note bune la Bacalaureat, aveam șansa să primesc bursă la facultatea locală.

Și, aparent, free money bought me. :))

Am depus două dosare.

Unul la Facultatea de Mine, la o specializare legată de ecologizarea și închiderea minelor, și unul la Servicii Sociale.

Am ales Facultatea de Mine.

Nu pentru că visam la minerit.

Pentru că primeam bursă.

Îmi amintesc că mi-a părut rău când mi-am retras dosarul de la Servicii Sociale.

Nu aveam de unde să știu atunci că viața are uneori un simț al umorului foarte bun.

Câțiva ani mai târziu aveam să mă întorc exact la acel domeniu, să învăț despre el și să lucrez în îngrijire și servicii sociale timp de aproximativ opt ani.

Iar informatica?

Pe aceea aveam să o las deoparte pentru mult timp.

Doar ca să mă întorc la ea, mulți ani mai târziu, într-o altă țară, cu copii, responsabilități și o viață complet diferită.

Și de data aceasta nu pentru că mama auzise că „informatica este de viitor”.

Ci pentru că eu, în sfârșit, știam de ce vreau să o învăț.

Degetul pe hartă

Capitolul 2

Degetul pe hartă

Facultatea care n-a fost pentru mine

După liceu m-am înscris la Facultatea de Mine din Petroșani.

Și mi-a luat foarte puțin timp să-mi dau seama că nu era locul meu.

Trecerea de la liceu la facultate a fost un șoc. Materia era mult mai complexă, iar eu simțeam că nu pot ține pasul. Dar problema nu era doar dificultatea.

Am întâlnit profesori în vârstă, frustrați de sistem, care uneori ne vorbeau într-un mod pe care eu îl consideram jignitor, iar în același timp ni se cerea să cumpărăm publicații și materiale pe care pur și simplu nu îmi permiteam să dau bani.

Nu simțeam că cineva era interesat dacă noi, studenții, înțelegeam, progresam sau aveam vreo șansă să devenim buni în ceea ce studiam.

Și atunci am început să mă întreb:

De ce mă mai duc?

Nu învățam. Nu puteam ține pasul. Nu aveam bani pentru toate materialele. Și, cel mai important, nu vedeam unde mă duce drumul acela.

Așa că am renunțat la facultate.

La momentul respectiv probabil putea să pară un eșec.

Astăzi nu îl mai văd așa.

De la facultate, în spatele tejghelei

M-am angajat într-un magazin local.

Și așa a început o perioadă complet diferită din viața mea.

Am vândut haine. Apoi cadouri. Apoi am lucrat într-un magazin alimentar cu program nonstop.

Am descoperit repede că eram bună la comerț. Învățam repede, munceam mult și, cel mai important, mă înțelegeam bine cu clienții.

Am fost implicată în deschiderea unui magazin nou și, cu timpul, am ajuns să mă ocup de aproape tot: primirea mărfii, etichetare, rotația produselor, organizarea magazinului și lucrurile acelea mici pe care clientul nu le vede niciodată, dar fără de care un magazin nu funcționează.

Când magazinul a început să meargă foarte bine, am fost repartizată la cel cu program nonstop.

Și acolo s-a întâmplat ceva care nu avea absolut nimic de-a face cu planul meu profesional.

Am cunoscut un tânăr cu un zâmbet fermecător.

Avea să devină soțul meu.

Eu am fost cea care l-a invitat să ieșim împreună, deși, ca să fiu corectă, cred că sentimentul era reciproc. :))

Pe 7 decembrie 2010 am avut prima noastră întâlnire.

1001 Articole și începutul familiei noastre

La un moment dat am simțit că acel loc de muncă nu mi se mai potrivește și am plecat.

Câteva luni mai târziu am ajuns la 1001 Articole, unul dintre acele magazine în care găseai aproape orice.

Patronii erau tineri, plăcuți și generoși. După alte experiențe, locul acela mi se părea sigur, cald și liniștit.

Și, aparent, unele lucruri rămân definitiv în creier după ce lucrezi în comerț suficient timp.

Și astăzi mai știu cât costa un burete de spălat vase sau o ramă foto din sticlă. :))

Viața personală se mișca însă foarte repede.

Ne-am mutat împreună, iar aproximativ un an mai târziu am rămas însărcinată cu băiețelul nostru.

În mai 2012 ne-am căsătorit.

În iulie 2012 eram părinți.

Eram tineri și fericiți.

Și eram săraci.

Ce faci când ai 5 lei?

Soțul meu lucra sezonier în construcții împreună cu tatăl lui. Eu primeam ajut de la stat si creșteam un copil.

Am fost norocoși. Am primit ajutor cum ar fi hăinuțe, jucării și multe lucruri pentru copil de la oameni pentru care și astăzi sunt recunoscătoare.

Dar viața dintr-un salariu și jumătate era grea.

Există o imagine pe care n-am uitat-o niciodată.

Aveam 5 lei în mână și aproape nimic de mâncare acasă.

Trebuia să hotărăsc ce puteam cumpăra cu acei 5 lei ca să avem ce mânca trei zile.

Atât.

Ani mai târziu am mai visat momentul acela. Nu neapărat cei 5 lei, ci sentimentul: neputința de a ști că trebuie să găsești o soluție și că nu prea ai de unde.

Cred că acela a fost unul dintre momentele în care ceva s-a schimbat în mine.

Am început să mă întreb foarte serios:

Ce vreau să fac cu viața noastră?

Ce îi putem oferi copilului nostru?

Unde vreau să fim peste cinci sau zece ani?

Și, mai ales:

Ce soluții avem?

Un anunț pentru Anglia

Am început să caut.

Și am găsit anunțuri prin care se căutau îngrijitori în Anglia.

Nu voiam să plec singură.

I-am povestit soacrei mele, iar ea mi-a spus că ar încerca și ea.

Așa că am făcut aplicațiile pentru amândouă și le-am trimis.

Am fost chemate la un interviu în Sibiu. După interviu ni s-a spus că avem aproximativ o lună să ajungem în Leeds, în Anglia, pentru următoarea etapă.

Pe 24 octombrie 2014, eu și soacra mea am ajuns în Leeds.

Eu... cu o geantă.

Ea... cu o valiză aproape cât ea de mare. :))

Am ajuns într-un hotel de două stele și au urmat cinci zile de training.

Trainerul nostru avea accent scoțian.

În momentul acela am descoperit că engleza din Anglia nu suna deloc ca engleza pe care o învățasem eu ascultând Pink si Eminem.

După atâția ani în care credeam că știu engleză, trebuia parcă să o învăț din nou.

Măcar am învățat repede că „yes” putea deveni foarte ușor „aye”. :))

Joi au venit interviurile telefonice.

Una dintre întrebări a fost:

„Ai îngrijit vreodată o persoană cu un membru amputat?”

Răspunsul meu a fost simplu:

„Nu. Dar învăț repede.”

Se pare că răspunsul a fost suficient.

După interviuri, ni s-a spus mie și soacrei mele:

Duminică trebuie să fiți în Plymouth. Luni începeți munca.

Plymouth?

Nu aveam nicio idee unde era.

Undeva în sud…

Pe holul hotelului era o hartă mare a Angliei.

M-am dus în fața ei și am început să caut Plymouth.

Și îmi amintesc foarte bine ce gândeam:

Dacă tot trebuie să-mi construiesc o viață aici împreună cu familia mea, unde mi-ar plăcea să fie?

În sud.

În mintea mea, sud însemna un singur lucru:

trebuie să fie mai cald.

Am pus degetul pe hartă, am urmărit coasta de sud…

și am găsit Plymouth.

Era chiar acolo, jos, lângă mare.

Nu cred că pot explica cât de fericită am fost.

Perfect. Sud. Mare. Probabil cald.

Nu știam încă foarte multe despre vremea britanică. :))

Și apoi a venit călătoria spre Plymouth.

Două românce venite din Valea Jiului, crescute într-o cultură destul de tradițională, schimbând autocare prin Anglia chiar în noaptea de Halloween.

În jurul nostru apăreau femei îmbrăcate în asistente sexy, personaje, costume extravagante și tot felul de apariții pe care noi nu eram deloc obișnuite să le vedem pe stradă.

Cred că pentru câteva ore am uitat și de job, și de Plymouth.

Ne uitam una la alta și probabil ne întrebam amândouă:

„Unde am ajuns?”

În noaptea aceea însă nu știam nimic din toate astea.

Aveam o geantă, un job pe care trebuia să-l încep luni și o singură certitudine:

trebuia să fac să funcționeze.

72 de ore

Capitolul 3

72 de ore

Primii ani în Plymouth

Când am ajuns în Plymouth, nu prea am avut timp să mă gândesc dacă îmi place orașul sau dacă Anglia era așa cum mi-o imaginasem eu. Venisem să muncesc și exact asta am început să fac.

Una dintre primele surprize a venit chiar de la început, când ni s-au dat aproximativ 20 de care plans(dosare personale a pacientilor), împreună cu tot felul de policies and procedures(reguli si proceduri interne), pe care trebuia să le citim până a doua zi.

Cred că mi-a trebuit aproape jumătate de zi numai ca să-mi dau seama ce sunt toate documentele alea și ce anume vor de la noi. După ce am înțeles, am început să fac ceea ce mi-a fost întotdeauna mai ușor: să caut informația de care aveam nevoie, să îmi iau notițe și să încerc să pun lucrurile într-o ordine care avea sens pentru mine.

Primele luni au fost foarte intense. Lucram în sistem live-in, ceea ce însemna că stăteam în aceeași casă cu persoanele pe care le îngrijeam, iar granița dintre „sunt la muncă” și „am terminat munca” aproape că nu exista. Acceptam foarte multe ore și, la un moment dat, eu și soacra mea transformaserăm totul într-un fel de competiție: care dintre noi poate lucra cele mai multe ore într-o săptămână.

Trebuie să recunosc că ea m-a bătut. :))

Recordul meu a fost de 72,5 ore într-o singură săptămână.

Astăzi, când mă uit la cifra asta, mi se pare enorm și cu siguranță nu cred că este sănătos să muncești în ritmul acela. Atunci însă nu mă interesa recordul în sine și nici nu încercam să demonstrez nimănui cât de muncitoare sunt. Aveam două lucruri foarte clare în minte: trebuia să găsesc o casă și trebuia să-mi aduc soțul și copilul lângă mine.

Pentru asta venisem.

Nu plecasem în Anglia pentru aventură și nici pentru că visasem dintotdeauna să locuiesc aici. Cu câteva luni înainte stătusem cu 5 lei în mână încercând să calculez ce mâncare pot cumpăra ca să ne ajungă câteva zile. Acum aveam pentru prima dată sentimentul că există o soluție, dar soluția aceea însemna să muncesc cât puteam și să rezist până reușeam să-mi aduc familia.

Mi-au trebuit aproximativ trei luni.

În ianuarie 2015 am reușit să găsesc o casă de închiriat în Plymouth, iar după aproximativ o săptămână soțul și băiețelul nostru erau cu mine. Nu era neapărat imaginea perfectă a „visului britanic”, dar pentru mine era enorm: după lunile în care fusesem departe de copilul meu, familia mea era din nou împreună și aveam o casă pe care puteam să o numesc, măcar pentru moment, a noastră.

După aceea am renunțat la agenția din Leeds prin care venisem inițial în Anglia și m-am angajat direct la compania din Plymouth unde fusesem trimise să lucrăm. Ceea ce trebuia poate să fie doar începutul meu în Anglia s-a transformat într-o perioadă importantă din viața mea. Am rămas la acea companie până în 2020.

În anii aceia am învățat enorm, nu numai despre îngrijire, ci și despre oameni. Am lucrat cu persoane foarte diferite, cu familiile lor, cu colegi și manageri și am trecut prin situații în care trebuia să rămâi calm chiar dacă în jurul tău lucrurile nu erau deloc calme. Treptat am primit mai multă responsabilitate și am început să cresc profesional într-un domeniu în care, dacă mă întreba cineva cu câțiva ani înainte, probabil nici eu nu aș fi crezut că voi ajunge.

Am avut în perioada aceea și o manageră care insista că eu ar trebui să fac mai mult cu educația mea. Îmi spunea destul de des că sunt încă tânără, că am Bacalaureatul luat în România și că ar trebui să mă interesez de facultate aici, în Anglia.

Eu nu eram deloc impresionată de idee.

„Nu vreau să mai merg la facultate.”

Pentru mine, experiența de la Petroșani încă însemna facultate: multă materie pe care nu reușeam să o înțeleg, profesori de la care nu simțeam că primesc sprijin, cărți și materiale pe care nu aveam bani să le cumpăr și senzația că, indiferent cât încerc, rămân în urmă. Nu aveam niciun chef să repet experiența, de data aceasta într-o altă țară și într-o altă limbă.

Managera mea, însă, avea aparent alt plan pentru mine. Dacă nu voiam facultate, mă trimitea la cursuri.

Și am făcut cursuri.

Apoi alte cursuri.

Și încă unele.

Astăzi am un dosar întreg cu diplome și certificate strânse în perioada aceea. Am ajuns să obțin calificări în Adult Care, inclusiv Level 3, și să fac pregătire în leadership și în multe dintre domeniile de care aveam nevoie în munca mea.

Ce mi se pare interesant acum este că atunci nu mi-am dat seama că începusem deja să mă întorc spre educație. În mintea mea, eu eram persoana care „nu mai vrea facultate”. În realitate, continuam să învăț tot timpul.

Doar că exista o diferență foarte mare între felul în care învățasem la facultatea din Petroșani și felul în care învățam acum.

La Petroșani mă uitam uneori la materie și mă întrebam: „La ce îmi trebuie mie asta?”

În îngrijire, lucrurile aveau imediat un sens. Învățam ceva astăzi și mâine puteam să mă întâlnesc cu situația respectivă la muncă. Dacă nu știam ceva, aveam un motiv concret să aflu. Dacă făceam o greșeală, exista o consecință reală. Iar când înțelegeam ceva, puteam să îl folosesc.

Cred că abia mult mai târziu am înțeles că acesta este felul în care învăț eu cel mai bine: atunci când pot să văd problema, să înțeleg de ce am nevoie de informația respectivă și apoi să o aplic.

Anii au trecut și, încet, viața pentru care venisem în Anglia începea să se construiască. Aveam familia lângă mine, aveam un loc de muncă stabil, acumulam experiență și calificări și nu mai eram fata care ajunsese în Leeds cu o geantă și care încerca să înțeleagă accentul scoțian al trainerului.

Nu pot spune că aveam un plan extraordinar pentru următorii zece ani. Nu mă gândeam la Inteligență Artificială, nu mă gândeam la Computer Science și cu siguranță nu mă vedeam întorcându-mă la universitate.

Pentru moment, viața mea avea o direcție și părea că lucrurile începuseră să se așeze.

Apoi a venit 2020 și, odată cu pandemia, foarte multe dintre lucrurile pe care le consideram stabile au început să se schimbe.

Trezirea

Capitolul 4

Trezirea

Când o viață stabilă nu mai este suficientă

Cu timpul, însă, am început să simt că ceva nu mai este în regulă.

Aveam un loc de muncă stabil, aveam experiență, calificări și știam foarte bine ce făceam. Din exterior probabil nu exista niciun motiv evident să schimb ceva. Dar eu nu mă mai simțeam împlinită.

Lucram de ani de zile cu persoane cu probleme de sănătate mintală și devenisem foarte implicată emoțional în ceea ce făceam. Poate prea implicată. Ajunsesem să am atacuri de panică inclusiv în timpul programului de lucru și trăiam cu un sentiment aproape permanent de teamă, deși nici eu nu puteam să spun exact de ce îmi era frică.

Continuam să muncesc și să îmi fac treaba, dar undeva în mine știam că nu vreau să trăiesc așa pentru tot restul vieții.

Apoi am primit o veste care m-a făcut să mă gândesc foarte serios la viața mea.

Am aflat că o fostă colegă, o femeie aproximativ de aceeași vârstă cu mine, era foarte bolnavă și că medicii îi mai dăduseră doar câteva luni de trăit.

Nu eram eu cea bolnavă și nu vreau să transform povestea ei în povestea mea, dar vestea aceea m-a lovit puternic. Pentru prima dată m-am gândit cu adevărat că putea foarte bine să fiu eu în locul ei.

Și atunci mi-am pus niște întrebări care nu mi-au plăcut deloc.

Dacă viața mea s-ar termina atât de repede, ce am făcut cu ea? Ce am construit? Ce le las copiilor mei? Și de ce petrec atât de mult timp într-un loc care mă face nefericită?

Nu am avut vreo revelație spectaculoasă peste noapte și nici nu m-am trezit a doua zi o persoană complet diferită. Dar am început, încet, să schimb lucrurile cărora le acordam importanță.

Am început să încerc să mă bucur mai mult de viață. M-am apropiat din nou de familie, am început să vorbesc mai mult cu oamenii pe care îi iubesc, să mă întâlnesc mai des cu familia și prietenii și să merg regulat la biserică. Lucruri pentru care înainte parcă nu aveam niciodată suficient timp au început să conteze din nou.

Și, în cele din urmă, am acceptat ceea ce probabil știam deja de ceva vreme: locul meu de muncă nu mai era potrivit pentru mine.

Am plecat.

După șase ani în Anglia am putut să petrec din nou Crăciunul în România. Poate pentru altcineva nu pare un eveniment extraordinar, dar pentru mine a fost. Șase ani în care Crăciunul însemnase muncă, distanță, responsabilități și „poate la anul”. De data aceasta eram acasă, cu familia.

Nu știam încă ce urma să fac profesional. Știam doar că nu mai voiam să continui o viață numai pentru că devenise familiară.

În perioada următoare am rămas însărcinată cu al doilea nostru băiețel, iar după ce s-a născut întrebarea despre viitor a revenit și mai puternic.

M-am uitat la viața mea și m-am întrebat foarte simplu:

Chiar vreau să lucrez în îngrijire pentru tot restul vieții?

Răspunsul era nu.

Problema era că încă nu știam ce voiam să fac în schimb.

La facultate? Eu?

De data aceasta, unul dintre oamenii care m-au încurajat cel mai mult a fost soțul meu.

Ideea facultății, pe care o respinsesem ani întregi când managera mea încerca să mă convingă, începea acum să nu mai pară atât de absurdă. Eram mai matură, viața mea era diferită și, cel mai important, de data aceasta alegerea trebuia să fie a mea.

Am început să mă uit la variante și am rămas cu trei domenii care mă atrăgeau foarte mult: Computer Science, Arhitectură și Design.

La prima vedere poate nu par să aibă foarte multe în comun. Pentru mine aveau. Întotdeauna mi-a plăcut să văd cum sunt construite lucrurile, cum funcționează și cum pot fi transformate în ceva mai bun. Îmi plăcea partea creativă din design și arhitectură, dar în același timp tehnologia începuse din nou să-mi stârnească acea curiozitate pe care o avusesem când eram copil.

Și exact în perioada aceea am început să aud din ce în ce mai mult despre Inteligența Artificială.

Nu mă interesa doar faptul că AI putea să facă lucruri impresionante. Din contră, aveam foarte multe întrebări.

Cum funcționează de fapt? Cum poate un calculator să „învețe”? Cine decide ce este corect? Cât de mult putem avea încredere în ceea ce ne spune? Și ce se întâmplă atunci când greșește?

Cu cât citeam mai mult, cu atât apăreau mai multe întrebări.

Și cred că acolo Computer Science a câștigat în fața Arhitecturii și Designului.

Nu voiam doar să folosesc Inteligența Artificială. Voiam să înțeleg ce se întâmplă în spatele ei.

Așa că am aplicat la Computer Science cu Inteligență Artificială la University of Plymouth.

Trecuseră aproximativ 12 ani de când terminasem liceul. În liceu făcusem informatică și programare în C, dar după atât de mult timp nu aveam deloc impresia că pot pur și simplu să intru într-o sală de curs și să continui de unde rămăsesem la 18 ani. C există și este încă foarte important în tehnologie, dar lumea programării evoluase enorm, iar eu uitasem o mare parte din ceea ce învățasem.

În plus, acum nu mai eram adolescenta care avea ca singură responsabilitate să ajungă dimineața la școală.

Eram mamă, soție, aveam o casă, facturi și doi copii.

Așa că am luat o decizie care atunci mi s-a părut poate prea precaută, dar pentru care astăzi sunt foarte bucuroasă: am ales să încep cu Foundation Year — anul 0.

Nu voiam să demonstrez nimănui că pot să sar direct în anul întâi.

Voiam să învăț.

Și, fără să îmi dau seama atunci, mă întorceam aproape exact în locul din care plecasem cu mulți ani înainte.

Fetița pe care mama o trimisese la cursuri de calculatoare pentru că auzise că „informatica este de viitor”, adolescenta care colorase o căsuță în Paint, fata care făcuse informatică la liceu și apoi abandonase complet direcția aceea…

se întorcea la calculator.

Doar că acum eram eu cea care alesese drumul.

Nu e niciodată prea târziu

Capitolul 5

Nu e niciodată prea târziu

Cum este să începi facultatea la 35 de ani?

Din prima zi mi-am dat seama că sunt un student matur.

Poate chiar puțin prea matur pentru domeniul pe care mi-l alesesem. :))

În jurul meu erau tineri care abia trecuseră pragul de 18 ani, iar eu veneam la facultate după ani de muncă, cu doi copii acasă, facturi de plătit și o viață întreagă care exista deja în afara universității.

La început mi-a fost teamă că voi fi judecată. Mă întrebam ce vor crede ceilalți despre femeia de 35 de ani care s-a hotărât tocmai acum să studieze Computer Science.

Apoi mi-am amintit un lucru foarte important:

Sunt în Anglia. Nimănui nu-i pasă atât de mult de mine și de viața mea pe cât îmi imaginez eu.

Și spun asta în cel mai bun sens posibil.

Mi-am văzut de treabă și m-am integrat destul de repede. Am ajuns să fac parte dintr-un grup de colegi cu care am lucrat la mai multe proiecte, ne-am ajutat când unul dintre noi nu înțelegea ceva și, încet, diferența de vârstă a devenit mult mai puțin importantă decât mi se păruse în prima zi.

Cred că acesta este unul dintre lucrurile pe care le-aș spune oricui începe facultatea, indiferent de vârstă: găsește-ți oamenii.

Nu trebuie să ai zece prieteni și nici să devii cea mai sociabilă persoană din universitate. Dar sunt zile în care proiectul nu merge, codul nu merge, tu nu ai chef de nimic și singurul lucru care te face să vii la facultate poate fi faptul că știi că vei întâlni câțiva oameni, vei bea o cafea și vei schimba două vorbe cu ei.

Uneori și asta este suficient.

Facultatea pe care mi-aș fi dorit să o cunosc mai devreme

Dacă există un lucru pe care îl regret puțin, este că nu am avut curajul să încep facultatea mai devreme, poate chiar în primii ani după ce am ajuns în Anglia.

Experiența mea aici a fost complet diferită de ceea ce trăisem la Petroșani.

Asta nu înseamnă că facultatea este ușoară.

Ai foarte mult de învățat. Ai deadline-uri, examene și proiecte care uneori par să vină toate în aceeași săptămână. Într-un an universitar de aproximativ nouă luni ajungi să lucrezi la mai multe proiecte mari și există perioade în care laptopul devine aproape o extensie a corpului tău.

Diferența este că aici nu am simțit că trebuie să mă descurc singură.

Am avut acces la profesori și suport atunci când nu înțelegeam ceva, la software, echipamente și materiale de studiu și la resurse pe care, în tinerețe, nici nu mi-aș fi imaginat că le pot avea la dispoziție ca student.

Dar dacă ar trebui să aleg un singur lucru pe care universitatea mi l-a oferit și pe care îl consider poate la fel de important ca materia pe care am învățat-o, acela ar fi:

oportunitățile.

Sunt peste tot.

Problema este că trebuie să ai curajul să spui da.

Trebuie să lași puțin deoparte rușinea aceea românească de „dar dacă mă fac de râs?”, „dar dacă nu sunt suficient de bun?”, „dar cine sunt eu să mă duc acolo?” și pur și simplu să încerci.

Mergi la conferință.

Mergi la prezentare.

Ascultă omul acela despre care nu ai auzit niciodată.

Intră în competiție.

Aplică pentru internship.

Fă voluntariat.

Du-te la târgul acela chiar dacă nu cunoști pe nimeni.

Vorbește cu oamenii.

Aplică și atunci când primul tău instinct îți spune că probabil nu te vor alege.

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este să primești un „nu”. Dar dacă nu aplici, acel „nu” ți l-ai dat deja singur.

Fiind mamă și având o familie, eu nu am putut profita de toate aceste oportunități. Au fost multe lucruri la care mi-ar fi plăcut să particip și pur și simplu nu am putut.

Poate tocmai de aceea, când văd studenți tineri care au timpul și libertatea pe care eu nu le am și aleg să nu profite de nimic din toate astea, îmi vine câteodată să-i cert exact cum își ceartă o mamă copilul:

„Du-te, măi, și încearcă! Nu știi când mai ai ocazia asta!” :))

Pentru că acum înțeleg ceva ce la 18 ani probabil nu aș fi înțeles.

Facultatea nu este doar despre diploma pe care o primești la sfârșit.

Este despre tot ce reușești să aduni pe drum.

Ce am adunat eu pe drum

Am încercat să profit cât am putut.

Unele oportunități au fost pur și simplu pentru mine: concerte organizate de universitate, conferințe, evenimente și prelegeri susținute de oameni de la care puteam să aud lucruri pe care nu le-aș fi întâlnit într-un curs obișnuit.

Altele au început să-mi construiască drumul profesional.

Am participat la două internshipuri, chiar dacă au fost neplătite. Pentru mine experiența pe care o puteam pune în practică a contat mai mult în acel moment decât faptul că nu primeam un salariu.

Unul dintre ele mi-a adus și ceva la care cu siguranță nu mă gândisem când am început facultatea: am fost invitată la un interviu despre experiența și drumul meu, iar povestea mea a ajuns publicată pe blogul organizației.

Am ales și să mă implic ca voluntar la LifeInAI, o conferință dedicată Inteligenței Artificiale.

Fiecare dintre lucrurile acestea poate părea mic privit separat.

Pentru mine însă au făcut ceva foarte important: au început să transforme ceea ce învățam dintr-o materie de facultate într-o lume în care chiar puteam să mă văd lucrând.

Mai am un an

Povestea aceasta nu are încă un final.

Mai am un an de facultate și vreau să profit de el cât pot de mult. Vreau să continui să învăț, să construiesc proiecte, să cunosc oameni, să accept oportunități și probabil să primesc și câteva „nu”-uri pe drum.

În mai/iunie 2027, dacă totul merge conform planului, voi absolvi Computer Science cu Inteligență Artificială.

Iar următorul meu obiectiv este foarte clar: vreau să lucrez în domeniul Inteligenței Artificiale și să devin AI Engineer.

Nu știu încă ce companie va fi prima care îmi va da această șansă. Nu știu exact cum va arăta primul meu job și nici unde mă va duce drumul acesta peste zece ani.

Și cred că este în regulă să nu știu.

Pentru că dacă mă uit în urmă, nici fetița din Vulcan care se întorcea de la scăldat în Jiu cu dungi negre de cărbune pe ea nu știa unde va ajunge.

Nici fata care își scria versurile melodiilor în engleză într-un caiet, exact așa cum credea ea că le aude.

Nici adolescenta care colora o căsuță în Paint.

Nici tânăra care a renunțat la Facultatea de Mine.

Nici mama care stătea cu 5 lei în mână și încerca să calculeze ce poate cumpăra ca să aibă familia ce mânca pentru următoarele zile.

Și cu siguranță nici femeia care a ajuns în Anglia cu o geantă, fără să știe unde este Plymouth pe hartă, nu și-ar fi imaginat că într-o zi va studia Inteligența Artificială aici.

Dar toate au fost aceeași persoană.

Eu.

De ce Carlita & Ianis Tech?

Poate tocmai de aceea am creat Carlita & Ianis Tech.

Pentru că știu cum este să te uiți la tehnologie și să ai impresia că lumea aceea nu este pentru tine.

Știu cum este să crezi că ai rămas în urmă.

Știu cum este să deschizi ceva și să nu înțelegi aproape nimic din ce scrie acolo.

Și știu cât de ușor este să spui:

„Sunt prea bătrân pentru asta.”

„Copiii înțeleg lucrurile astea, eu nu.”

„Nu mă pricep la calculatoare.”

Eu aveam 35 de ani când m-am întors la facultate să studiez Computer Science.

Nu am devenit peste noapte un geniu al calculatoarelor. Încă mă blochez. Încă caut. Încă întreb. Încă există lucruri pe care trebuie să le citesc de trei ori până să le înțeleg.

Dar am descoperit că a nu ști ceva și a nu putea să înveți acel lucru sunt două lucruri complet diferite.

Carlita & Ianis Tech s-a născut din ideea aceasta.

Vreau să explic Inteligența Artificială, securitatea online, programarea și tehnologia într-un mod în care să le poată înțelege și omul care nu a crescut cu toate acestea.

Fără să presupun că „ar trebui să știi deja”.

Fără să te fac să te simți prost pentru că nu știi.

Și, pe cât posibil, fără limbaj complicat atunci când putem spune același lucru simplu.

Pentru că mama mea auzise cândva, în Valea Jiului, că informatica este de viitor și și-a trimis copiii să învețe despre calculatoare, chiar dacă acasă încă nu aveam unul.

Ea avut dreptate.

Doar că astăzi aș adăuga ceva la ceea ce spunea ea:

Viitorul nu ar trebui să fie doar pentru cei care îl înțeleg deja.

Și dacă povestea mea poate convinge măcar o persoană să nu spună „este prea târziu pentru mine”, atunci poate că toate ocolurile pe care le-am făcut până aici au avut și ele rostul lor.

Cu drag

Mulțumesc că ai citit până aici

Povestea mea nu s-a terminat, ba chiar, abia acum începe partea cea mai frumoasă. Dacă te-a inspirat, hai să învățăm împreună.

Carlita

Vezi cursurile mele →